45 de...ciudăţenii.

1. Urăsc să învăţ fără muzică. Pur şi simplu, nu mă pot concentra.

2. Dacă mă întorc înapoi din drum sigur nu o să-mi meargă bine. Foarte mulţi ani credeam că doar babele au problema asta. Aproape de fiecare dată se întâmplă…


3. Nu suport cămăşile. De niciun fel!

4. Mă enervez când cineva întârzie. Rău de tot. Eu întârzii.

5. Nu pot dormi dacă nu citesc ceva mai întâi.

6. Câteodată nu suport oamenii insistenţi. Mă enervează toţi. De multe ori îi ignor, dar îmi trece repede, oricum.

7. Nu suport oamenii care au uitat de unde au plecat sau care te caută doar când au nevoie urgentă de tine. Iert dar nu uit, de cele mai multe ori îi pot face de cacao exact când merită.

8. Când citesc o carte îmi place să răsfoiesc câteva pagini de la final…dacă este prea multă linişte în jur nu mă pot concentra la citit.

9. Mă doare capul dacă nu beau cafea (sau pepsi, cola, orice conţine cofeină). Mitologie?

10. Uneori îmi este frică în casă dacă sunt singură. În exterior nu am nicio treabă.

11. Foarte mulţi ani am avut fobie de înălţimi (asta e cea mai gravă), sânge şi aglomeraţie. Nu mi-au trecut nici acum.

12. Dacă vorbeşti prea mult şi repede, mă “deconectez”  şi fără să vreau nu te mai ascult.

13. Nu suport cluburile, dar îmi plac pub-urile zgomotoase. Urăsc pânzele de păianjen în localuri, dar îmi plac vechiturile.

14.  Când urc treptele, obişnuiesc să le număr.

15. La început, poate îţi par insistentă sau timidă and so on. Dar mai întâi deranjează-te să mă cunoşti, şi îţi vei schimba părerea.

16. Nu mă mai uit la televizor de ceva vreme. Pur şi simplu nu suport să văd cum "marile vedete" îşi spală rufele în public.

17. Nu îmi place să renunţ la un anumit lucru pe care l-am început deja.

18. Când vorbesc cu cineva, tind să îl privesc pe respectiv în ochi. Obicei stupid.

19. Nu suport oamenii care injură.

20. Nu îmi plac schimbările de niciun fel.

21. Când ascult muzică, la fiecare melodie îmi imaginez o poveste. Multe melodii...multe poveşti. (:

22. Dacă îmi place o melodie o ascult şi de 20 de ori la rând, până mă plictisesc.

23. Iau telefonul mobil după mine absolut peste tot, chiar şi când mă duc la baie. :))

24. Am o maaare problemă cu locurile aglomerate, mă sufocă…în maxim 2-3 minute sunt afară din acel loc.

25. Uneori sunt atât de calmă încât aş putea părea cea mai miserupistă persoană de pe pământ.

26. Am o broscuţă de pluş - partenera mea de somn. Da, multor oameni li se pare ciudat că dorm cu o broască de pluş la 18 17 ani.

27. Nu am fumat şi nu m-am îmbătat niciodată, şi să fii adolescent în ziua de azi fără să faci astea 2 lucruri, e o chestie ciudată bănuiesc.

28. Până acum un an vroiam să mă fac criminalistă. Evident, m-am răzgândit.

29. Nu-mi amintesc să fi plâns vreodată (decât aşa, pe interior) în faţa cuiva.

30.  Îmi place să ştiu de dimineaţă ce am de făcut pe parcursul zilei; dacă apare ceva neprevăzut mă urnesc foarte greu, deşi nu cred că sunt leneşă.

31. Nu îmi place să îmi petrec weekendul în casă. Simt nevoia să ies absolut oriunde, chiar şi pentru o mică plimbare de jumătate de oră.

32. Nu prea mă pricep să întreţin conversaţii cu oameni cu care n-am puncte comune; fazele ălea cu vremea, criza, mi se par penibile. Taci sau spune ceva mai bun decât tăcerea!

32.  Nu-mi plac artiştii de orice fel care se reprofilează; nici oamenii care le ştiu pe toate, da’ cel mai mult îi urăsc pe ăia care chiar le ştiu pe toate!

33. Urăsc când invocăm trecutul sau nişte valori sociale izolate ca să ne dăm speciali. Ar trebui să le luăm noi drept exemple înainte să le arătăm altora!

34. Nu ies din casă dacă nu am făcut duş. Sau mă rog, dacă nu mi-am făcut eu toată sesiunea de gata-de-ieşit-în-lume.

35. Sunt ciudată în relaţiile cu oamenii. Pot fi extrem de distantă cu un om şi extrem de prietenoasă cu un altul.

36. Am o mică micuţă minusculă cicatrice la sprânceană. Când eram mică şi mergeam de-a buşilea m-am ciocnit cu căpăţâna de pat. :)

37. Râd "pe silent". Gen, deloc zgomotos. Câteodată mi se pare penibil.

38. Când eram mică obişnuiam să memorez reclamele de la TV. Pe multe dintre ele, încă le mai ţin minte.

39. Nu îmi plac localurile aşa zis “mondene”. Prefer unul puţin mai retras în care nu găsesc constant aceleaşi caractere infecte. Dacă e mereu plin nu înseamnă că şi merită să mergi acolo. Mai degrabă prefer o plimbare pe faleză indiferent de anotimp sau prin parc.

40. Nu îmi place să mănânc în bucătărie. Prefer biroul. Ştiu că nu sunt singura :)). Pe parcursul procesului de haleală evident că mă uit la diverse filme. Periodic trebuie să curăţ tastatura. Capuccino ştie de ce.

41. Îmi plac anotimpurile reci. Mereu sunt cu mirositorul înfundat datorită sadicităţii expunerii voluntare la temperaturi scăzute

42. Deşi mi-a indisplăcut din rărunchi, rinichi, retină şi sinapse culoarea roşie înainte, culoarea pe care am început să o port destul de des în ultima vreme este ………(bătăi de tobe) roşu!

43.  Urăsc când se trezeşte un individ să scrie cu CAPS LOCK!

44. Recitind ce am scris până acum am realizat că sunt mai ciudată decât prevede legea. Sau mi se pare. 


 45. Mother of gizăz! Abia acum mi-am dat seama că am ajuns la 45. Mă dor degetele. Pam-pam! The end.

Cine vrea, e liber să preia leapşa. Multă baftă răbdare! O să aveţi nevoie. :D

girls stuff

life...as sour as a lemon.

Mi-a plăcut ieri asta: ”Uneori, viaţa îţi oferă lămâi. Ai două opţiuni, fie le mănânci cu greu şi te strâmbi de cât de acre sunt, fie îţi faci o limonadă delicioasă. Şi o savurezi.” Da, oameni buni, exact aşa e viaţa. Trebuie să ştii doar ce formă să îi dai, aşa încât să o trăieşti cum vrei tu, nu cum vor alţii. Îmi plac mult lămâile, îmi plac toate fructele acre. Dar, până acum, am băut limonadă. Nu le-am mâncat crude decât atunci când îmi era rău, iar ele îmi făceau bine. Paradoxal, totul se rezumă la felul tău unic de a fi, la felul tău inconfundabil de a simţi. 

Uneori primeşti palme dureroase de la viaţă, şi ai tendinţa să renunţi la lupta cu tine însuţi. Ceea ce e o prostie. Căci, inevitabil, anevoios sau nu, drumul te poartă în acelaşi loc: locul în care îţi dai seama că dacă tu nu lupţi pentru tine, nimeni altcineva nu o va face. Deci, nu ai de ales. Dar poţi din când în când să îţi aminteşti că există şi oameni care sunt dispuşi să lupte alături de tine. Nu pentru tine, nu în locul tău, dar lângă tine. Iar acei oameni sunt doar cei pe care îi laşi tu. Restul, luptă împotriva ta, ai crede…dar nu, ei pur şi simplu nu sunt conştienti că tu exişti. Şi e bine aşa.

Trebuie să existe un echilibru, acolo, undeva, la urma urmei. :)

dysfunctional families.

*Postare dedicată unei foarte bune prietene. Cheer up, my friend! :)

  

Părinţii nu mai sunt ceea ce ar trebui să fie pentru copii: model. Părinţii nu le mai oferă nicio condiţie materială şi nici măcar un zâmbet. Vorbim aici de părinţii universali care au făcut greşeala aia imbecilă de a se căsători fără a fi siguri că într-adevăr asta îşi doresc, sau oameni pe care timpul i-a transformat în adevărate fiare gata să sfâşie fiecare cuvânt sau gest al partenerului. Dar...stai. În mijloc se află nişte persoane mult mai importante: copiii.

Mame înşelate, taţi nenorociţi (din păcate unii chiar beţi, dar nu s-a aplicat asta şi în cazul meu) şi copii suferind în tăcere în camera lor, temându-se ca nu cumva părinţii lor să se despartă.  Adevărata povară cade pe umerii mamei care trebuie să ia decizia “să plec, să nu plec”? “Aş mai sta pentru copii, e greu să crească fără tată, e greu să aibă o familie destrămată”.

Într-adevăr, foarte mulţi copii se pierd din cauza despărţirii părinţilor. La fel de adevărat este că pe cei mai mulţi îi şi maturizează. Pentru asta ar trebui felicitaţi şi apreciaţi toţi cei care au demonstrat că viaţa fără unul din părinţi nu trebuie să îţi schimbe cursul vieţii. Deşi e greu al naibii, deşi condiţiile sunt mai puţin bune, măcar liniştea sufletească şi dorinţa de a nu repeta tu însuţi greşeală atunci când vei fi şi tu la rândul tău părinte, ar trebui să domine.

Aş vrea să bat la fiecare uşă, la fiecare casă, să opresc invazia de reproşuri, bătăi şi certuri. Aş vrea să merg la fiecare individ să îl rog să se mai gândească încă o dată. Divorţialitatea creşte din ce în ce mai mult, iar copiii rămân cu destule traume afective. Şi nu se merită.

Nu mi-am văzut tatăl decât de trei ori în viaţa mea şi asta atunci eram mică aşa că nu-mi mai aduc aminte mare lucru. Şi, sincer, îl urăsc cu toată fiinţa mea.

Însă, uitându-mă în oglindă, realizez încă o dată că, deşi am crescut doar cu unul din părinţi, am reuşit să mă maturizez, să-mi creez o personalitate proprie şi am învăţat că totuşi...trecutul e trecut iar astfel de lucruri se întâmplă, fie că vrem noi sau nu. 

Da, e al dracu' de dureros. E dureros să auzi cum ceilalţi prieteni vorbesc despre taţii lor iar tu să îi asculţi în tăcere, cu privirea în pământ, gândindu-te în acelaşi timp oare cum ar fi fost dacă ai fi avut ambii părinţi lângă tine, şi nu numai unul singur. Cunosc sentimentul prea bine, ba chiar mi s-a şi râs în faţă că, vezi tu doamne, părinţii lui x-ulescu se înţeleg de minune, nu ca ai mei.  

 Şi? Ştiţi cum se spune: "Ce nu te-omoară te face mai puternic."

...all those times.

Hm! Mă pufneşte râsul când cuget la vremurile bune.

Mereu am crezut despre oameni că, atunci când se face frig afară, ne trezim cu toţii într-o atmosferă somnoroasă de mijloc – între amurg şi plină zi. Şi deabia atunci feţele noastre care sunt zdrobite de frig, îşi schimbă expresia.  Căci în vremuri bune şi calde, amurg sau zi, pare-a fi tot una.

Ei bine, trezindu-mă de dimineaţă, urmând acelaşi drum, şi mai mult sau mai puţin acelaşi program, ai începe nu doar să te obişnuieşti cu acestea, ci eventual ori să bagi la cap “că acesta este cursul vieţii”, şi să execuţi ordinea zilelor cu nonşalanţă, ori să ţi se pară anormal un astfel de mod de-a trăi, şi să te enerveze tot acest sistem circular.

În ce stadiu mă încadrez eu? Nu ştiu. Cred că în stadiul în care îmi dau seama că timpul este important.
Nu-mi convin  zilele care par a avea acelaşi contur. Pot spune că uneori cad pradă acestei inconvenienţe, devenind irascibilă sau melancolică, deoarece ceea ce e total deranjant, este faptul că uneori ai posibilitatea să schimbi lucrurile, însă eşti reţinut, vulnerabil fiind asupra multora dintre lucrurile de care depinzi. Iar asta îţi .... timpul.

Când mă privesc acum în oglindă, deşi trăiesc un curând timp al vârstei mele, îmi vine a spune:  ” Ai trecut iubitul meu timp, ai trecut, şi păreai nepăsător...“

"E cu putinţă oare ca omul să se simtă cu adevărat nefericit? Dar ce importanţă au necazurile şi nenorocirile mele dacă sunt în stare să fiu fericit? Ştiţi, nu înţeleg cum poate cineva trece pe lângă un copac şi să nu fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că-l iubeşte?... Dar există atâtea lucruri minunate pe care le întâlneşti la fiecare pas şi pe care până şi omul cel mai decăzut le găseşte minunate!"

 - F. M. Dostoievski

Numb.

I’m feeling less overwhelmingly terrible than I was yesterday, but I feel like I’ve emotionally shut down.  I’m feeling numb and unmotivated - I have so much work to do, but I haven’t been able to bring myself to do anything.  All I can do is lie here, useless, browsing the internet because I can hardly concentrate for long enough to read a book.  And I’m not entirely sure I prefer the numbness to the depression.  At least with depression, I still feel human.  Painfully human, I suppose, but still human.  This numbness makes everything distant.  It makes every emotion that I express feel fake and forced, and so all of my interactions with people seem disingenuous.  I almost don’t feel like I’m really even alive.  I just feel cold and empty.

the 5th of November

(click)

“Words will always retain their power. Words offer the means to meaning, and for those who will listen, the enunciation of truth. And the truth is, there is something terribly wrong with this country, isn’t there? Cruelty and injustice, intolerance and oppression. And where once you had the freedom to object, to think and speak as you saw fit, you now have censors and systems of surveillance coercing your conformity and soliciting your submission. How did this happen? Who’s to blame? Well certainly there are those more responsible than others, and they will be held accountable, but again truth be told, if you’re looking for the guilty, you need only look into a mirror…Fairness, justice, and freedom are more than words, they are perspectives. So if you’ve seen nothing, if the crimes of this government remain unknown to you then I would suggest you allow the fifth of November to pass unmarked. But if you see what I see, if you feel as I feel, and if you would seek as I seek, then I ask you to stand beside me one year from tonight, outside the gates of Parliament, and together we shall give them a fifth of November that shall never, ever be forgot.”

- "V" for Vendetta