Hm! Mă pufneşte râsul când cuget la vremurile bune.
Mereu am crezut despre oameni că, atunci când se face frig afară, ne trezim cu toţii într-o atmosferă somnoroasă de mijloc – între amurg şi plină zi. Şi deabia atunci feţele noastre care sunt zdrobite de frig, îşi schimbă expresia. Căci în vremuri bune şi calde, amurg sau zi, pare-a fi tot una.
Ei bine, trezindu-mă de dimineaţă, urmând acelaşi drum, şi mai mult sau mai puţin acelaşi program, ai începe nu doar să te obişnuieşti cu acestea, ci eventual ori să bagi la cap “că acesta este cursul vieţii”, şi să execuţi ordinea zilelor cu nonşalanţă, ori să ţi se pară anormal un astfel de mod de-a trăi, şi să te enerveze tot acest sistem circular.
În ce stadiu mă încadrez eu? Nu ştiu. Cred că în stadiul în care îmi dau seama că timpul este important.
Nu-mi convin zilele care par a avea acelaşi contur. Pot spune că uneori cad pradă acestei inconvenienţe, devenind irascibilă sau melancolică, deoarece ceea ce e total deranjant, este faptul că uneori ai posibilitatea să schimbi lucrurile, însă eşti reţinut, vulnerabil fiind asupra multora dintre lucrurile de care depinzi. Iar asta îţi .... timpul.
Când mă privesc acum în oglindă, deşi trăiesc un curând timp al vârstei mele, îmi vine a spune: ” Ai trecut iubitul meu timp, ai trecut, şi păreai nepăsător...“
"E cu putinţă oare ca omul să se simtă cu adevărat nefericit? Dar ce importanţă au necazurile şi nenorocirile mele dacă sunt în stare să fiu fericit? Ştiţi, nu înţeleg cum poate cineva trece pe lângă un copac şi să nu fie fericit că-l vede? Să stea de vorbă cu un om şi să nu fie fericit că-l iubeşte?... Dar există atâtea lucruri minunate pe care le întâlneşti la fiecare pas şi pe care până şi omul cel mai decăzut le găseşte minunate!"
- F. M. Dostoievski
No comments:
Post a Comment