Mi-a plăcut ieri asta: ”Uneori, viaţa îţi oferă lămâi. Ai două opţiuni,
fie le mănânci cu greu şi te strâmbi de cât de acre sunt, fie îţi faci o
limonadă delicioasă. Şi o savurezi.” Da, oameni buni, exact aşa e viaţa.
Trebuie să ştii doar ce formă să îi dai, aşa încât să o trăieşti cum
vrei tu, nu cum vor alţii. Îmi plac mult lămâile, îmi plac toate
fructele acre. Dar, până acum, am băut limonadă. Nu le-am mâncat crude
decât atunci când îmi era rău, iar ele îmi făceau bine. Paradoxal, totul
se rezumă la felul tău unic de a fi, la felul tău inconfundabil de a
simţi.
Uneori primeşti palme dureroase de la viaţă, şi ai tendinţa să
renunţi la lupta cu tine însuţi. Ceea ce e o prostie. Căci, inevitabil, anevoios sau nu,
drumul te poartă în acelaşi loc: locul în care îţi dai seama că dacă tu
nu lupţi pentru tine, nimeni altcineva nu o va face. Deci, nu ai de
ales. Dar poţi din când în când să îţi aminteşti că există şi oameni
care sunt dispuşi să lupte alături de tine. Nu pentru tine, nu în locul
tău, dar lângă tine. Iar acei oameni sunt doar cei pe care îi laşi tu.
Restul, luptă împotriva ta, ai crede…dar nu, ei pur şi simplu nu sunt
conştienti că tu exişti. Şi e bine aşa.
Trebuie să existe un echilibru, acolo, undeva, la urma urmei. :)
No comments:
Post a Comment