dysfunctional families.

*Postare dedicată unei foarte bune prietene. Cheer up, my friend! :)

  

Părinţii nu mai sunt ceea ce ar trebui să fie pentru copii: model. Părinţii nu le mai oferă nicio condiţie materială şi nici măcar un zâmbet. Vorbim aici de părinţii universali care au făcut greşeala aia imbecilă de a se căsători fără a fi siguri că într-adevăr asta îşi doresc, sau oameni pe care timpul i-a transformat în adevărate fiare gata să sfâşie fiecare cuvânt sau gest al partenerului. Dar...stai. În mijloc se află nişte persoane mult mai importante: copiii.

Mame înşelate, taţi nenorociţi (din păcate unii chiar beţi, dar nu s-a aplicat asta şi în cazul meu) şi copii suferind în tăcere în camera lor, temându-se ca nu cumva părinţii lor să se despartă.  Adevărata povară cade pe umerii mamei care trebuie să ia decizia “să plec, să nu plec”? “Aş mai sta pentru copii, e greu să crească fără tată, e greu să aibă o familie destrămată”.

Într-adevăr, foarte mulţi copii se pierd din cauza despărţirii părinţilor. La fel de adevărat este că pe cei mai mulţi îi şi maturizează. Pentru asta ar trebui felicitaţi şi apreciaţi toţi cei care au demonstrat că viaţa fără unul din părinţi nu trebuie să îţi schimbe cursul vieţii. Deşi e greu al naibii, deşi condiţiile sunt mai puţin bune, măcar liniştea sufletească şi dorinţa de a nu repeta tu însuţi greşeală atunci când vei fi şi tu la rândul tău părinte, ar trebui să domine.

Aş vrea să bat la fiecare uşă, la fiecare casă, să opresc invazia de reproşuri, bătăi şi certuri. Aş vrea să merg la fiecare individ să îl rog să se mai gândească încă o dată. Divorţialitatea creşte din ce în ce mai mult, iar copiii rămân cu destule traume afective. Şi nu se merită.

Nu mi-am văzut tatăl decât de trei ori în viaţa mea şi asta atunci eram mică aşa că nu-mi mai aduc aminte mare lucru. Şi, sincer, îl urăsc cu toată fiinţa mea.

Însă, uitându-mă în oglindă, realizez încă o dată că, deşi am crescut doar cu unul din părinţi, am reuşit să mă maturizez, să-mi creez o personalitate proprie şi am învăţat că totuşi...trecutul e trecut iar astfel de lucruri se întâmplă, fie că vrem noi sau nu. 

Da, e al dracu' de dureros. E dureros să auzi cum ceilalţi prieteni vorbesc despre taţii lor iar tu să îi asculţi în tăcere, cu privirea în pământ, gândindu-te în acelaşi timp oare cum ar fi fost dacă ai fi avut ambii părinţi lângă tine, şi nu numai unul singur. Cunosc sentimentul prea bine, ba chiar mi s-a şi râs în faţă că, vezi tu doamne, părinţii lui x-ulescu se înţeleg de minune, nu ca ai mei.  

 Şi? Ştiţi cum se spune: "Ce nu te-omoară te face mai puternic."